Mirificul Maramureş…

Mirificul Maramureş….......

Undeva la inceputul lunii noiembrie, noi, cei din EGEA Cluj, insufleţiţi de cutezătorul şi temerarul spirit ce ne defineste şi ne individualizează purtarile, am pornit, cu trenul spre nordul ţării avand ca destinaţie legendarul Maramureş.

Câţiva dintre noi, inclusiv subsemnatul, nu mai fuseseră in „patria” lemnului iar Maramureşul dalb, de basm, chintesenţă si element de recurenţa a culturii şi civilizaţiei româneşti tradiţionale avea sa-şi developeze faima şi splendoarea ancestrală, primindu-ne in straie de sarbătoare, o sarbătoare care, pare-mi-se, aici dainuie vecinic.

Am “descalecat” de pe miile de cai putere ale trenului la Săcel, iar eu am pus pentru prima dată piciorul pe tăram moroşenesc resimţind o satisfacţie nudă, instinctuală ce mi-a obstrucţionat orice undă de grai, privându-mă de cuvânt ca de o povara hâdă………..parcă aş fi paşit pe o alta lume sau planetă…..indescriptibil sentiment.

După coborârea din tren, voioşenia pe care numai in sânul excursiilor egeiste o găseşti……..şi nu absolutizez deloc………a fost perturbată, in sensul cel mai vrut şi mult dorit de savurosul miros al răşinii ce işi incepuse travaliul in adâncii codrii, poate incă nespurcaţi de ticaloşenia şi meschininăria omenească. Nimic nu ne-a convins mai irefutabil ca suntem in împăraţia lemnului decat acest suav şi ingenuu miros de raşinăAm ajuns la Moisei, cea mai mare comună din ţară, cu o populaţie ce se vehiculează in jurul cifrei de 11. 000 locuitori, strabatând câteva serpentine domoale, care ne-au abordat primitor nesolicitându-ne bietele corpuri sleite de nesomn , cântat, bancuri ….toate întovărăşite cu mândria Banatului….Timişorean(c)a.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=BbwjPRHlY4k&feature=channel_page]

La Moisei am ajuns seara si am pornit pe cărări încărunţite de brumă spre casa Ancuţei, minunata noastra gazdă sau”amfitrioană”, mândră fecioară a Moiseiului....de fapt ea ne-a invitat la casa ei unde am fost cazaţi, cinstiţi, alintaţi, hraniţi şi rasfăţaţi precum in epicul sân al lui Avraam. Bonomia şi condescendenţa cu care ne-a flatat Ancuţa a cântărit greu în consolidarea certitudinii privitoare la miticul şi arhicunoscutul atribut al moroşanului in special şi al romanului in genere.........ospitalitatea.

Chiar inainte sa ajungem in curtea Ancuţei am zarit colosul, monstrul hiperbolian al carui cap se consfătuia cu luna, o imagine ireala, fantasmagorică......Pietrosu Rodnei întovărăşea înălţimile cereşti cu aroganţă şi nonşalanţă fără seamăn. Ce ne-a socat aproape pe toţi?......... muntele ăsta se vedea nu numai din curtea Ancuţei ci şi prin toate ferestrele casei cu vedere spre nord-est.

Moiseiul nu poate fi disociat nici o clipită de personalitatea lui Vida Gheza, sculptorulgenial al poporului iar monumentul-capodoperă amplasat la Moisei...pe care nu l-am vizitat pentru ca am îndrăznit sa-l înfruntăm pe Pietrosu......stă mărturie.

Am băut semimoderat la Moisei, horincă, indubitabil, datorită ospitalităţii unui vecin şi al soţiei sale dar şi rude ale Ancuţei, exponentiali reprezentanţi ai tipologiei locale, atât de pitoreşti. Să nu il uitam pe Liviu, insul cu cel mai natural, pur, cinic, sadic, sec si negru umor din parte locului din cauza căruia am facut febra musculară la mana cu care ne tineam de burta râzândă......totuşi câteodată „umorul”lui Liviu era grobian.

Pietrosu, motivul principal al calătoriei noastre a carui escaladare a constituit probabil experienţa toamnei egeiste ne-a rapit fară regrete..din partea noastră...o bună parte din timp si din resursa fizică.

Am inceput sfidarea măreţiei celor 2303 metri de la poalele versantului care işi incepe urcuşul din oraşul-staţiune Borşa şi am coborât spre Moisei adică am parcurs traseul in sens invers decat era normal, majoritatea itinerariilor mai dificile încep din Moisei, versantul sud-vestic fiind mai abrupt, intrarea se face prin poarta mare a Parcului Naţional Pietrosul Rodnei. Noi am urcat fără probleme pana la staţia meteo situată lângă lacul glaciar Iezer, având forma tărişoarei noastre, aici era cota 1950. Până aici am parcurs peisaje care sfidau cenuşiul toamnei târzii, nu aş putea sa-mi imaginez cum arată regiunea in plinătatea verii şi verdeţii, iar pe drum ne-am contemplat şi constatat insignifianţa, micimea, viermuiala vieţilor şi existentelor noastre.

Nu ne-am pututabtine sa nu urcăm in vârf deşi multă vreme ni s-a parut mai departe decat un ideal măreţ iar acei ultimii 350 de metrii de la lac in sus ne-au incercat calităţile tinereşti, insă voluptăţile trăite in varf ne-au innobilat şi probabil ne-au apropiat de Dumnezeu, la propriu. Insaţiabilitatea care ne-a dus in varf a fost rasplatită cu o panoramă demna de a fi convertit in artă, orgasmica de-a dreptul.......

Subsemnatul, adica io, grabindu-ma sa ating înăltimile cele mai mari din Orientali, nefericitul si bietul de mine, eram într-atat de sedus incât mi-am uitat fobiile iar când am ajuns pe creastă iar mai apoi în varf, ştiindu-ma cel mai inalt om de pe o rază de sute de kilometri, am clacat şi aproape ca m-au tradat funcţiile fiziologice, atat de stabile până atunci.....

Ce au mai ras a mnei cand mi-au dat lacrimile de frica dar numa io ştiam ce frica teribila mă macină că eram in stare să ma întorc singur pe unde am venit mai ales ca Moiseiu’ inconjurat de codri parea situat in iad, după cum chiar la faţa locului am cuvantat. Am prins un apus de soare de-a dreptul dumnezeiesc chiar cand eram in varf dar abia dupa ce soarele a aţipit complet am realizat că trebuie sa coboram o namila stancoasa de 2300 metri pe intuneric, prin padure şi printre animale sălbatice pănă in abis.

Ne-am desparţit cu speranţă de Maramu’, mai maturi, mai egeişti, am strans multa unitate şi smerenie în sufletele noastre necălite. Nu a lipsit veselia dar nici somnu’ in trenul de întoarcere însa nu fără a striga din toţi rărunchii un EGEEAAAAAAA de grup in gara din Săcel, aşa ca să rezoneze până pe Pietrosu, să nu uite că însăşi inexpugnabilitatea sa este o piedica prea mică pentru o mană de tineri cutezători cu inimi de fiare.

Articol realizat de:

Cosmin Porumb